Sa te ranesc este ultimul lucru pe care l-asi face...dar este pe lista.

Nu am inteles niciodata rautarea aceea in stare pura.

Ma refer la oamenii care fac diverse scenarii, planuri, calculeaza timpi, analizeaza reactii si concep un plan menit sa raneasca o anumita persoana, oamenii care asteapta momentul propice si lanseaza ulterior lovitura de final. Intotdeauna am detestat si evitat aceste persoane, le-am privit cu dispret si le-am considerat slabe. Mereu ma intrebam: asta-i tot ce poti?  E atat de usor sa ranesti...nu am inteles niciodata scopul. Se spune ca o persoana este cu adevarat buna atunci cand desi are ocazia sa-ti faca rau, se abtine.

Am gandit toate acestea pana cand te-am intalnit pe tine.

Mi te-ai prezentat ca un barbat trecut prin multe, experimentat, care nu se mai lasa impresionat de nimic. Afisai o detasare la tot ce ne inconjura, ce poate simteam....imi dadeai senzatia ca tu poti avea orice femeie doresti, oricand si ca nimic nu mai reprezinta pentru tine o provocare.
M-ai facut sa-mi doresc sa nu risc, sa nu ma arunc, sa nu ma las dusa de val/ atractie, pe care, evident, amandoi o simteam si am refuzat sa-ti ofer ce-ti doreai cu ardoare. Tu ai inteles din asta ca am dorit "sa te fac", sa-mi bat joc de tine, sa te ranesc... nimic mai gresit.

Ai conceput un plan, ai asteptat luni de zile  si mi-ai dat-o in stilul tau, ca sa ma doara, ai reusit, m-a durut, chiar te-am si felicitat pentru marele succes ( daca nu te-ai prins ca am fost ironica, poate intelegi acum cand iti spun: am fost ironica, nu te felicit! ). Dar nu te-ai gandit o secunda ca sunt multi ca tine, ca eu am intalnit destui ca tine, care nu au facut decat sa-mi atinga sufletul si sa ramana in mintea mea intr-un mod negativ... .Am ajuns sa nu te mai pot deosebi de restul, esti la fel ca toti ceilalti. Nu te-ai gandit ca vei scadea brusc in ochii mei? Ca nu voi mai vedea nimic special in tine?

Dar cel mai important, m-ai facut sa inteleg ce inseamna rautatea. Ea izvoraste din sentimentul tradarii, al fustrarii, al  neputintei, al umilintei, al unui om ranit de atat de multe ori incat refuza sa mai lase pe cineva sa scape fara sa-i dea o lectie. Ar trebui sa-ti multumesc?

Sunt foarte multe persoane care mi-au gresit si nu mi-am dorit niciodata sa le-o intorc, am gandit mereu care are viata grija sa ne dea diverse greutati...nu e cazul sa contribuim si noi. Posibil respectivele persoane au vazut slabiciune in asta, prostie, nepasare...nu stiu...nici nu mai conta... alegeam ignoranta si-mi vedeam de drumul meu.

Dar tu.... tu esti singurul pe care nu vreau sa-l refuz.

Simt cum dorinta de razbunare creste pe zi ce trece, si ma simt invadata de tot felul de ganduri, idei, concep strategii...si astept momentul cand iti vei primi lectia.

Nu stiu ce voi simti dupa, gandeam ca razbunarea este arma prostului, si ca e mai ok sa-mi traiesc viata linistita in continuare..Azi gandesc ca de fapt nu e razbunare, ca iti voi livra ce mi-ai oferit si ca nu voi ramane datoare, ca vom fi chit.

Nu mi-am dorit niciodata sa te ranesc, dar simt ca este singurul mod prin care vei intelege ca nu ai nici un drept sa ranesti o persoana.

Ce parere ai despre mine?

Este o intrebare pe care cu totii o adresam atunci cand incepem sa ne cunoastem. Ne place ce vedem, dar nu suntem siguri...si atunci adresam un "Ce parere ai  despre mine?" Daca  ne place ce raspuns primim, continuam, daca nu...ne spunem "la revedere".

Si incercam sa cream o impresie cat mai buna celui din fata noastra.. doar vrem sa ne placa din ce in ce mai mult. Avem un scop si dorim sa-l atingem. Si incepem sa oferim sperand totodata ca vom si primi.

 Cineva de curand mi-a spus ca el nu incearca sa impresioneze femeia de langa el, ca oricat s-ar chinui nu-i iese. Daca persoanei de langa el nu-i convine treaba asta, e liber sa plece.
Corect, daca ma gandesc ca ceea ce oferi este din suflet, pentru ca vrei ca cel de langa tine sa fie fericit, pentru ca si tu la randul tau vrei sa fii fericit. Asadar impresionatul asta vine natural, nu fortat. Prin urmare sunt de acord cu remarca aceea pana la un un punct. Iar puncul acela este: pai daca tu nu incerci macar sa-mi atargi atentia intr-un fel, astfel  incat eu sa te pot deosebi de restul lumii, si nu-mi lasi ocazia sa-ti arat ca sunt diferita de restul lumii, cum putem noi sa ajungem sa gandim ca prima intalnire se poate transforma in ceva special, de durata? Raspuns: nu putem.

 Nu dupa scurt timp, ajung sa vad ca "esti la fel ca toti ceilalti" si pun punct in cazul in care doresc ceva diferit. Iar acest ceva diferit, este ceva atat de simplu: respect, fidelitate, sinceritate (in primul rand cu tine), implicare, stabilitate, incredere, sustinere, dorinta.  Pot sa inteleg si sa accept multe lucruri la un barbat, dar nu pot sa accept lipsa acestor lucruri. Si atunci pun punct.

De ce nu devii curios dupa punctul pus intrebandu-ma "ce parere ai despre mine"? Atunci nu mai esti curios? Ce mai conteaza? Ai incercat, nu ai reusit, next :)) Simplu. Nu trebuie sa-ti mai bati capul. Ma mai trimiti si undeva, in gand, te stergi pe botic de la balele scurse pe fata si-ti vezi in continuare de drum.

Da este simplu, este simplu atunci cand nu ai fost implicat ci doar ai mimat, cand ti-am placut doar in aparenta, cand ai vrut doar sa vrajesti si nu ti-a iesit.

 A trebuit doar sa am rabdare, oamenii isi arata repede adevarata fata, daca-i lasi :).
Dar eu sunt incapatanata, si am sa-ti spun totusi ce gandesc despre tine, chiar daca mi-ai zis sa tin pentru mine... Gandesc ca esti doar un corp construit la sala fara minte si fara suflet. Gandesc ca ai dorit doar sa-mi cuceresti corpul nu si mintea sau sufletul. Gandesc ca ai dorit sa primesti doar sex fara sa oferi prea multe, ca acele 3 cafele platite de tine, au fost suficiente.
 Asadar, daca doresti sa-ti inapoiez banii cheltuiti pe cele trei iesiri, lasa-mi contul bancar, doar am stabilit ca vrei sa fie echitabil.

A venit un El si a adus ceva nou: un alt fel de contradictii :)

In totdeauna am urat inceputurile unei relatii.. Imi place mai mult sentimentul pe care-l am atunci cand stiu cat mai multe despre iubitul meu, cand "apele sunt linistite"  decat sentimentul de incertitudine pe care-l am in perioada in care incerc sa-l descopar.. sa-l fac sa se deschida cat mai mult in fata mea, si sa-l las sa ma descopere..perioada in care astept telefonul sa sune pentru ca mi-e dor de vocea lui sau sunt curioasa de noua propunere pe care vrea sa mi-o faca cu privire la noua intalnire. E perioada in care incerc sa nu ma implic sentimental... uneori imi iese..si sunt axata pe El, cel care imi atrage atentia...vreau sa am o viziune cat mai concreta asupra celui caruia este posibil sa-i ofer totul.

Ultimul  inceput m-a lovit direct in inima..
Am iesit la o scurta plimbare pe plaja intr-o zi de toamna, fara sa am un plan anume sau sa urmaresc ceva...sau sa-mi doresc prea multe lucruri...La vremea respectiva era doar un necunoscut cu care petrec un altfel de timp, unul foarte relaxant...Am ramas surprinsa de El. Un el atat de simplu, politicos, deschis, sensibil, cum de multa vreme nu am mai intalnit si brusc am inceput sa-l bombardez cu intrebari.. Devenisem insetata de cunoastere. Finalul primei intalniri m-a pus in schimb pe ganduri:

El: Vii la mine in seara asta? Gatim ceva, ne uitam la un film..
Eu: Nu am ce sa caut la tine acum.
El: Dar cand?
Eu: Mai tarziu.
El: Pai nu acum, vin sa te iau mai tarziu.. :))
Eu: Nu-nu, am nevoie de multe intalniri cu tine pentru a face asta :))
El: Cate?
Eu; 10 :)
El: Pai mai trec pe la tine de 10 ori, iesi pe geam de fiecare data si gata s-a implinit numarul :))

I-am spus ca nu asa va trebui sa procedeze si a mai insistat, mai in gluma mai in serios dar i-am taiat elanul... m-a intristat si m-a ambitionat atunci sa aman acceptarea propunerii lui.
Au urmat 4 intalniri in care eram atenta, maxim, asupra comportamentului, atitudinii, gesturilor tandre, promisiunilor pe care le face si pentru ca se prezenta intr-un mod foarte placut, am zis sa risc...sa dau curs invitatiei la el acasa, inainte de implinirea termenului de 10 intalniri. Au fost 2 ore placute, cu discutii, atingeri, abtineri...dupa care l-am rugat sa ma conduca acasa..nu s-a aratat suparat...
Teoria mea imi spunea, ca a doua zi trebuia sa fie si mai dornic sa ma vada. Dar surpriza, nu a mai sunat. Sa inteleg ca si-a dorit doar sex? Evident ca asta gandesc..si astept..si astept...si dupa o saptamana ma macina curiozitatea si-l abordez eu.. imi raspunde, cu aceeasi deschidere, trag aer in piept linistita, imi zic "hai ca-i bine" :), discutam nimicuri..trecem la declaratii...constatam ca fiecare a asteptat semnul celuilat...si decidem sa ne mai vedem...dupa o alta saptamana...perioada in care vorbim zilnic telefonic, imi mai arata cat de serios este el, prin frecventa apelurilor, a sprijinul pe care mi-l ofera la o situatie pe care trebuie sa o rezolv, curiozitatii aratate cu privire la evenimentele din viata mea, incurajari, admiratii...si iata ca vine ziua intalnirii.

Aveam o mare nerabdare sa-l vad, sa-l simt, sa-l sarut, sa-l aud, sa-l redescopar, de data asta cu adevarat. Stiam cine este, stiam ce vreau de la el si abia asteptam sa-l reintalnesc. Am vorbit mult mai deschis decat in primele intalniri, ne-am exprimat cerintele/ asteptarile, paream a fi dornici de aceleasi lucruri: iubire, stabilitate, devotament...relatie serioasa. Am zis, ok, hai sa avansam putin si accept sa petrec o noapte cu el. O noapte care in viziunea mea urma sa ne aproprie si mai tare si sa ne determine sa ne implicam, sa ne descoperim mai  mult. Am gatit, am povestit, ne-am jucat si am adormit imbratisati. Cum eram convinsa ca sexul trebuie lasat pe mai tarziu, aveam nevoie de dovada ca nu vrea doar sex de la mine,  am incercat, cu greu, insa, sa-mi "tin pantalonii pe mine", atractie mare, dorinta mare... Si am reusit. Refuzul nu parea sa-l afecteze...din contra, parea relaxat si intelegator.. nevenind cu intrebari stupide/ incercari copilaresti de a ma manipula. Dimineata de dupa am petrecet-o stand mai bine de o ora imbratisati, el aratandu-se dornic de a ma simti cat mai aproape de el...Ma conduce acasa, ne sarutam si-mi tranteste un "vorbim" dupa care goneste spre serviciu..

Ajung acasa relaxata si multumita de noaptea petrecetuta alaturi de el si petrec toata ziua facandu-mi

planuri cu privire la urmatoarele noastre intalniri. Sunt nerabdatoare sa se faca ora 15.30 sa-l raspund la telefonul cu care ma obisnuise...dar telefonul nu mai vine... vine un sms: " Uite, m-am gandit f bine si cred ca ar trebui sa ne oprim aici... " nu mai citesc restul...in care isi cere el scuze ca m-a dezamagit, ca s-ar bucura sa ma poata ajuta in continuare.. SOC! Am fost socata timp de 1 ora. O ora am citit mesajul ala de zeci de ori si incercam sa-mi dau seama ce l-a determinat sa mi-l trimita... Am retinut doar ca nu ma vrea, dar vrea sa tinem legatura. Ii raspund cu un sms: "nu fortez pe nimeni sa stea langa mine cand vrea sa plece, iar cu "fostii"nu tin legatura".. si gata, s-a terminat un inceput care se arata destul de promitator...care mi-a reaprins niste beculete amortite si mi-a reamintit ca pot simti din nou..pot dori din nou un alt barbat...

Stiu ce sa cred despre toata experienta asta, stiu ce si-a dorit, stiu ce am facut ok si ce nu ..dar cel mai important lucru, stiu ca un barbat care ma vrea, se zbate, se agita, imi demonstreaza ca el este cel mai bun pentru mine si nu dispare dupa  primul semn de efort pe care trebuie sa-l depuna ca sa ma aibe... Se pare ca acel barbat inca nu a aparut... dar stiu sigur ca va aparea, da, in viata asta :))

Unde se termina?

Sunt putine lucruri care-si lasa amprenta asupra existentei mele, iar cand spun amprenta, cel putin in situatia asta...ei bine...imagineaza-ti un uragan...care trece fulgerator si lasa un mare nimic in urma lui...spulbera tot si daca vrei sa reconstruiesti sa nu stii de unde sa te apuci. Faptul ca el nu mai este...clar nu intra in Top 5.. mai ales ca vorbesc de un el...atat de indepartat, incat am obosit de multe ori sa mai caut sensuri. Un el care nu mai este inca de cand incepuse sa fie.

Sunt mai bine de doi ani de cand acest el se afla in mintea mea: un el care-mi dadea la inceput sperante de iubire pura, un el cu care am reusit sa am recorduri la certuri, un el cu care am reusit sa trec de la extaz la agonie intr-un interval de 1-2 zile, un el cu care nu am facut atat de multe lucruri, un el fata de care rational stiam ca nu trebuie sa stau dar sufleteste simteam ca trebuie sa alerg catre, un el de care am fugit in alt oras dorindu-mi sa-l uit, un el la care m-am intors de fiecare data cu speranta ca "de data asta iese bine" :)), un el pentru care am fost deopotriva naiva, orgolioasa, iubitoare, indiferenta, prietenoasa, critica, permisiva, rece, un el care m-a impiedicat sa descopar un altul...

Ne-am spus de atatea ori "adio", incat am pierdut sensul cuvantului, luand-o de fiecare data de la capat ori de cate ori am avut ocazia.. uitand parca de ceea ce a mers rau "ieri". Idiferent ca acest "ieri" inseamna de fapt acum 1 luna, 3 luni sau 10 luni. Timpul asta e suprinzator. Trece extrem de repede si chiar daca au trecut un x numar de zile, indiferent cate sunt, cand ai ocazia sa-l intalnesti din nou pe acest el, reiei totul exact de unde ai lasat, cu o atata lejeritate avand chiar  impresia ca este ceva firesc.

Dar cand vine ziua de maine..si e un maine la propriu, retraiesti aceeleasi sentimente de pierdere ca si prima data cand ai crezut ca-l pierzi. Esti la fel de confuza, debusolata, trista, speriata, dezamagita...dar dupa cateva astfel de episoade mai apare un sentiment.. esti obosita...iar oboseala asta parca se accentueaza. Si chiar daca te invaluie acelasi amalgam de sentimente....nu mai reusesti sa plangi (ai plans la primele 3 episoade), regrete ai mai putine (daca nu a mers de prima data, ce sanse sunt sa mearga din a 10-a), reusesti sa dormi dar esti in continuare obosita. Esti atat de obosita incat nu mai stii nici ce intrebari sa-ti mai pui..tot ai unele necunoscute sau regrete...dar nu mai poti sa-ti adresezi intrebari....probabil stii ca nu-si au sensul, nu exista rapsunsuri in astfel de ipostaze...si chiar daca ar fi, nu ti le da nimeni...

Si uite asa te surprinzi cum numeri zilele pana cand vei inceta sa le mai numeri...devin prea multe..Constati ca desi esti trista, tot mai reusesti sa schitezi un zambet, chiar daca te simti speriata tot prinzi  curaj cand vezi ca exista in jurul tau oameni care te aprecieaza.. reusesti sa traiesti fara el..atunci vei constata ca au trecut cateva luni..nu vei mai tine minte data exacta cand s-a produs definitiv ruptura...dar te gandesti apoi, macar de ar fi definitiva (o spui cu un sfert de inima) sa nu se intoarca el (acum iti surade ideea) ca sa poti sa ai cu adevarat ocazia sa-l intalnesti pe acel EL.

Cum pot eu sa accept moartea mamei mele?

Cand recitesti acest titlu..poate ai tendinta sa crezi ca deja am acceptat-o din moment ce am putut sa sintetizez totul intr-o singura intrebare..

Dar.. te-ai gandit ca poate nici nu constientizez de fapt ce inseamna acest lucru? Explicit, da stiu ce inseamna: trecerea in nefiinta a unei persoane/ animal/ plante/ insecte/ peste.. Dar cand vorbesc de mama sau de orice  alta persoana din cadrul familiei mele, sau apropiata sufletului meu, cum sa o accept? Cum sa o inteleg?

Cum sa ma resemnez? Cum pot sa accept ca cea care mi-a dat viata, care m-a crescut si educat timp de 28 de ani intr-o zi nu va mai fi? De ce sa nu mai fie cand ea este foarte tanara? Cum sa nu mai fie cand eu sunt inca atat de mica? Cum poate ea sa nu mai fie brusc, dintr-o data...atat de usor?
 
Cand medicii mi-au explicat prima data ce se intampla si ce urmeaza si in cat timp... nu am putut retine mare lucru. Ei continuau sa-mi explice, eu continuam sa nu-i cred si sa nu inteleg. Ei imi vorbeau in roamana, eu aveam impresia ca vorbesc intr-o limba pe care eu nu o cunosc... Nu am putut schita nici un gest, doar puneam intrebari ca si cum as intreba despre ce tratament trebuie sa urmeze in cazul unei simple gripe. Auzeam, intelegeam dar nu constinetizam..

Am continuat sa afirm foarte simplu: "mama are cancer" atat de lejer incat oamenii de multe ori ramaneau socati..iar eu traumatizata. Vorbeam despre ceva atat de grav, dar atat de simplu, imi ieseau cuvintele pe gura incat am paralizat la un moment dat... Am ajuns sa constientizez abia dupa cateva zile deaorece toti din jurul meu vorbeau despre acest lucru..si-mi adresau intrebari si vedeam pe chipul lor cat de grava este situatia si  am izbugnit in plans... Am simtit si simt o greutate care pare ca nu se duce indiferent de ce as face. E o durere pe care nu o pot exprima in cuvinte. Am ajuns sa refuz sa mai stau singura... sa-mi doresc sa nu mai stau singura si sa am tot timpul mintea ocupata si sa fiu atat de obosita incat in momentul in care ajung acasa sa fiu nevoita sa adorm imediat. Am ajuns sa trec de la o stare la alta in fractiuni de secunda si sa nu stiu de multe ori ce sa-mi doresc. Cum poti sa reactionezi cand medicii iti spun ca nu mai este nimic de facut? Cum poti sa accepti asta? Eu nu pot accepta! Am refuzat din totdeauna sa ma gandesc la moartea ei, inca de acum cativa ani cand ea incerca sa ma pregateasca mintal de acest moment iar eu refuzam cu vehementa venirea acelei zile! Cum as putea eu accepta acum sau intelege cand vad ca lucrurile intr-adevar  stau exact asa cum ea mi le prezenta? Cum pot eu sa accepta asta?

Imi dau seama ca in astfel de momente nu poti face prea multe. Singurul lucru pe care-l poti face este sa fiu alaturi de ea. Sa rad cu ea, sa cant cu ea, sa vorbim despre "mama, ai rabdare, te vei face bine". Ea nestiind ce i se

intampla imi vine destul de usor, incuranjand-o pe ea, imi dau de fapt sperante mie.. si poate ma mint singura dar este singura varianta pe care o am la dispozitie in momentul de fata care ma ajuta sa nu ajung la disperare sau actiuni foarte nebunesti.

De multe ori, uitandu-ma efectiv la ea, cu atentie si vazand-o .. imi lasa senzatia ca ea stie ce va urma.. incerc sa-i inteleg durerea, nu reusesc.. insa vad in ochii si in ceea ce se chinuie cu greu sa-mi spuna ca ea vrea sa traiasca, o vad cum plange si-mi da de inteles ca s-a saturat de situatia asta si-n momentele acelea nu stiu ce sa-mi doresc: sa continuie un tratament sa se lupte cu ultima sansa care o are (desi nu stiu daca o are de fapt) sau sa-mi doresc sa nu se mai chinuie (indiferent de finalitatea povestii) iar gandul asta ma omoara..usor dar sigur! Mama mea vrea sa traisca, organismul ei se zbate si medicii ne spun ca nu mai are nici o sansa, ca minuni nu se pot face... Bun, si atunci ce este de facut? Nu pot sta efectiv si astepta acel moment, numai gandul la acel moment ma ingrozeste... Cum sa astept?

Nu inteleg de ce s-a intamplat acum si nu peste 50 de ani? De ce sa se intampla asa? De ce ei? Si lista de " de ce-uri" nu se termina... In momentul de fata nu inteleg viata, nu inteleg scopul mortii, nu inteleg de ce exista atata boala si nu exista tratamente, nu inteleg multe lucruri..si nu cred ca voi ajunge sa inteleg vreodata...

Asa ca...cum pot eu sa accept moartea mamei mele?

S-o fac sau nu ??

        Hmmm azi este una din zielele acelea in care nu ma simt bine.. si nu pentru ca mi s-a intamplat ceva in mod deosebit in sensul negativ...ci pentru ca s-au adunat poate prea multe lucruri negative...si am intrat asa frumos si usor in "butoiul cu muraturi", starea aceeia in care parca totul este impotriva mea si nu gasesc sentimentul acela de multumire in absolut nimic din ceea ce ma inconjoara..
          Desi ascult de mai bine de o ora muzica care-mi place si care ar trebui sa ma faca sa ma simt bine.. starea mea de spirit nu se schimba?? Sa fie oare de la faptul ca desi suntem in data de 27.03.2013 este zapada afara si am impresia ca numai ce a trecut Craciunul? Hmm 27.03.2013, am 28 de ani si 2 luni.. Surpriza!!! Ce am facut cu viata mea? O intrebare pe care am ajuns sa mi-o adresez aproape zilnic!! Cred ca de aici vine starea mea de spirit...
           Pai sa vedem:

*  am copilarit intr-un orasel micut, inconjurata de oameni simpli si normali, dar nu-mi amintesc sa fi avut acea fericire pura... poate doar atunci cand credeam in Mos Craciun si ma bucuram de pomul de iarna si ce gaseam dimineata sub brad..
*  am absolvit un liceu economic, desi tatal meu ma vedea mare sportiva
*  am absolvit ASE-ul, in Bucuresti, desi nimeni nu a fost de acord cu mine, si toti aveau impresia ca nu voi reusi.. Dar nah, imi place sa le dau peste nas, mai ales cand ii vad ca nu au incredere in mine..
*  am acumulat o experienta de aproximativ 6 ani in sistemul bancar, domeniu in care doreau colegii mei din liceu sa se realize si au ales un alt drum dupa absolvire..
*  ce fac eu astazi? e un alt subiect pe care-l voi dezvolta cu o alta ocazie..

     Din toate aceste medii in care m-am integrat, am evoluat, e clar pentru toata lumea, m-am modelat..m-am perfectionat as putea spune.. Dar...am un gol in suflet.. Daca as fi mers pe o alta cale? Daca as fi facut altceva? Actorie de exemplu, sau chiar sport cum visa tata? Oare m-asi fi simtit mai bine astazi? Intrebari retorice, nu voi afla raspunsul la ele niciodata....sau poate daca ma mai nasc odata..stinific nu e posibil...dar nah, era o sansa..
      Draga mea, golul asta, sentimentul asta pe care-l ai se datoreaza altui aspect! Si-l stii...

Mi-e dor de puritatea cu care priveam viata, oamenii, inocenta lucrurilor cu care ma inconjuram, visele pe care le aveam.. Mi-e dor de stabilitatea pe care o simteam, de bucuria pe care o aveam pentru ca am mancat un anumit tort.. Mi-e dor de tot ceea ce inseamna frumos, inocent, pur, senin, iubire.
      Astazi sunt incojurata de oameni, nu de prieteni sau de familie.. prietenii sunt prea putini, iar familia este departe...Astazi ma am doar pe mine...dar uneori ma pierd.. Ma pierd in rautatea unora, in barfele altora, in ipocrizia, lasitatea, falsitatea lor.... Uneori obosesc sa mai incerc sa schimb ceva si ma complac in uratenia lucrurilor.. e gresita atitudinea mea, stiu asta, dar efectiv nu gasesc forta, determinarea sa mai ies...ma abandonez...Solutii sunt. Le-am tot adoptat de N ori...
       Dar azi nu am chef de solutii...azi am chef sa plang..imi rezerv dreptul de a nu ma mai zbate, de a nu mai lupta... Azi vreau sa nu ma mai gandesc la ziua de maine, azi am chef sa simt totul in cel mai crunt mod cu putinta pentru ca doar asa, cand ziua de maine va veni voi avea puterea sa ma ridic si sa-mi continui drumul! Doar cand voi fi la maximul de insuportabilitate ma voi ridica.. ca asa suntem noi construiti, sa actionam cand ne "ajunge cutitul la os"...

Ce parere ai despre sexul oral?

Cum naiba sa-i raspund eu unuia cu care am schimbat un simplu "buna"?
In ce epoca traim?? S-au pierdut bunele maniere? Unde e cunoasterea?? Suntem primitivi...ne rezumam doar la actul reproducerii?? Altceva nu ne intereseaza? Unde m-am nascut, unde am copilarit si cu cine? Mai am frati?? Ma inteleg bine cu parintii?? Ce am studiat si unde? Ce-mi place? Ce ma irita? Ce planuri am? Imi doresc un caine sau doua pisici?

Zboara timpul repede, dar asta nu inseamna ca e firesc sa sarim niste etape! Cine ne fugareste?? Avem termen de valabilitate?

La o astfel de abordare gasesc doua directii:

1. Ii explici parerea ta cu privire la sexul oral. Odata ce ai facut-o..clar urmeaza si alte intrebari "Unde vrei? La tine sau la mine? Se poate in seara asta?"

2. Il trimiti frumos si diplomatic la origini.

Stim cu totii, ca in orice exista un cerc vicios. Daca ar fi sa recitesc intrebarea asta. Poate nu ar trebui sa mai fiu revoltata. Omul ala si-a facut cunoscut in cateva cuvinte interesul lui fata de o femeie. Asa o fi el obisnuit de alte consoarte, important este ca eu nu sunt nevoita sa pierd timpul ci sa iau o decizie acum, si nu peste un N numar de zile...

Postare scurta...pentru o intrebare care mi-a reamintit din nou, ca tot din animale ne tragem :)